Ieri, când am început să citesc despre David, nu am mai reuşit să trec de primele versete pe care le-am citit. Eu, cea care îmi programasem să scriu despre experienţele noastre din Israel, nu am putut să mă abţin şi a trebuit să împart ceea ce Dumnezeu mi-a vorbit încă de la începutul acestei istorii biblice.
Domnul a zis lui Samuel: „Când vei înceta să plângi pe Saul, pentru că l-am lepădat, ca să nu mai domnească peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn şi du-te; te voi trimite la Isai, betleemitul, căci pe unul din fiii lui Mi l-am ales ca împărat.” Samuel a zis: „Cum să mă duc? Saul are să afle şi mă va ucide.” Şi Domnul a zis: „Să iei cu tine un viţel şi să zici: „Vin să aduc o jertfă Domnului.” Să pofteşti pe Isai la jertfă; Eu îţi voi arăta ce trebuie să faci, şi Îmi vei unge pe acela pe care-ţi voi spune să-l ungi.” (1Samuel 16:1-3)
Samuel a simţit durerea decepţiei ştiind că regele Saul nu s-a temut de Dumnezeu după cum era de aşteptat. Era alesul Lui ce urma să fie primul rege al Israelului. decepţia nu a fost doar din cauză că Saul nu a ascultat pentru că asta putea fi reparat. Problema reală era orgoliul lui. Samuel ştia că pentru Saul nu mai exista scăpare. Când a aflat de decepţia lui Dumnezeu faţă de el, s-a comportat cu indiferenţă faţă de păcatul pe care îl înfăptuise. Atunci, i-a atras atenţia lui Saul şi a făcut tot ceea ce trebuia să facă ca profet al lui Dumnezeu al acelei epoci. Ştiţi ce a făcut Saul? A implorat iertarea şi i-a rupt hainele lui Samuel! Ce fel de căire este aceasta? Unde este respectul faţă de proorocul lui Dumnezeu?
Aici, Saul pierduse prezenţa lui Dumnezeu. Asta îl durea pe Samuel. De aceea, Dumnezeu i-a spus să nu-i mai fie milă de el. Mila nu putea schimba situaţia lui Saul şio defapt nu schimbă situaţia nimănui. Cel care are o viaţă greşită trebuie să se schimbe! Iar dacă el nu se schimbă şi tu îl ajuţi să se schimbe, atunci, înseamnă că împiedici mâna lui Dumnezeu.
Uneori, persoana trebuie să rămână singură, să piardă totul, chiar şi prietenii, pentru a putea asculta vocea lui Dumnezeu. Sunt oameni însă, care nu acceptă asta şi condamnă o astfel de atitudine atunci când are loc în biserică. Spun că în aceste acte nu există iubire. Atunci, citiţi din nou acest pasaj şi vedeţi cum de cel ce a creeat Iubirea, a făcut asta.
Câţiva ani mai târziu, când eram la lucru în Londra, biserica era încă la început şi erau încă puţini preoţi şi soţii, dar uniunea dintre noi era una notorie. Mă simţeam ca acasă cu toţi pentru că părea că suntem o familie. Aveam multe lucruri în comun şi în principal, dorinţa de a câştiga suflete. Dar, într-o zi când o soţie de preot a greşit şi a fost mustrată, am simţit o mare durere pentru ea. În acelaşi timp, a venit în mintea mea o voce care îmi spunea „Las-o, are nevoie de asta!” Atunci, am lăsat-o. Nu am fugit după ea să văd dacă este bine, nici să văd ce gândeşte sau ce simte. Eu nu i-am oferit nici măcar un umăr prietenesc pe care să plângă. Nu i l-am dat nu pentru că nu am vrut sau pentru că nu mi-a păsat, ci pentru că am vrut ca acest umăr să i-l ofere Duhul Sfânt. M-am rugat pentru ea şi gata.
În acea vreme, unei alte soţii de preot i s-a părut că atitudinea mea a fost una absurdă şi a plecat după acea soţie de preot „nedreptăţită” . Astăzi, nici una dintre ele nu mai este în Lucrare.
Şi Saul s-a gândit că este nedreptăţit. Lucifer de asemenea s-a gândit că este nedreptăţit. Uitaţi-vă ce „coincidenţă”! Toţi cei care s-au crezut nedreptăţiţi, nu s-au căit. Tare nu?
- Ep. Edir Macedo
Da, d-le episcop Macedo, aveţi perfectă dreptate, aşa cum un părinte îşi ceartă uneori copiii spre binele lor (dar cu Duhul blândeţii, e foarte important tonul şi cum spui ceea ce ai de spus!) aşa face şi Dumnezeu cu cei mai iubiţi copii ai Lui, îi mustră şi le arată greşelile spre evoluţia şi educaţia lor, spre a-i ilumina şi a le arăta calea când rătăcesc pe drumul vieţii şi nu . işi mai îndeplinesc menirea, iar orgoliul (şi o spun din propria-mi experienţă!) este duşmanul cel mai de temut şi cel mai des întâlnit pe calea spirituală sau pe calea vieţii, pentru că de multe ori nu apreciem persoanele de lîngă noi care ne iubesc mult şi ne vor doar binele ,aratându-ne unde greşim, care ne ajută să mergem mai departe. Aşa se întâmplă şi cu Dumnezeu, cînd ne ceartă, înseamnă că ne vrea binele, că vrea mai mult de la noi, pentru că ştie că putem mai mult, iar dacă ne supărăm trebuie să ne supărăm pe noi, să avem o discuţie cu noi înşine, să ne facem „mea culpa”, să ne cerem iertare şi să mergem mai departe în braţele ocrotitoare ale lui Dumnezeu. Asta e una din lecţiile pe care le-am primit de la viaţă! Nu-i aşa că Dumnezeu mă iubeşte mult?