Episcopul Edir Macedo

Suntem bine

COASTA DE FILDEŞ: GROAZA RELATATĂ DE SOŢIA UNUI PREOT AL BISERICII UNIVERSALE

Misionarii CdAS de pe teritoriul african, au supravieţuit atacurilor ce au omorât mii şi mii de persoane.

Coasta de Fildeş, ţară a Africii Occidentale, a fost locul unuia dintre cele mai mari masacre civile care au existat în istorie. În noiembrie 2010, preşedintele de pe vremea aceea, Laurent Gbagbo care era la putere de 10 ani de zile, a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa administratorului de firme Alassane Ouattara, însă, a refuzat să renunţe la putere. S-a început atunci o serie de proteste şi manifestaţii pro Ouattara. Laurent Gbagbo a participat la o ofensivă sângeroasă şi chiar a deschis atacuri ostentative ce au curmat vieţiile a mii de oameni.

Criza care s-a transformat într-un adevărat război civil, a adus groaza pe toate străzile marilor oraşe din Coasta de Fildeş unde persoanele au fost omorâte cu brutalitate fie că aveau sau nu vre-o legătură politică.

Supermarketurile au fost jefuite, energia electrică, furnizarea de combustibil şi distribuirea de apă au fost anulate ori, în cele mai fericite cazuri, reduse.

Cea mai puţin periculoasă scăpare pentru locuitorii ţării a fost să se baricadeze în casă, chiar ştiind că până şi casa lor, ar putea devenii ţinta manifestelor ce nu iartă pe nimeni şi au loc oricând şi la orice oră.

Într-o relatare impresionantă, Giovana Silvia, soţia unui preot al Bisericii Universale de pe Coasta de Fildeş, descrie momentele de groază pe care le-a trăit ea, ceilalţi misionari şi membrii ai bisericii ce au rămas la mila manifestanţilor. (Nici o clipă nu ne-am pierdut credinţa-afirmă ea)

Totul a avut loc chiar în aceiaşi perioadă în care Biserica Universală a făcut postul lui Daniel şi implicit campania pentru primirea Duhului Sfânt. Citiţi mai jos, vorbele Giovanei:

Am reuşit să intru rapid pe internet pentru a putea scrie. Lucrurile pe aici sunt negre rău. Ca să câştig timp, am scris tot ce am trăit în două săptămâni pentru că aici internetul este limitat. Iată aşadar trăirile mele:

Joi, 31 Martie

Este ora 1. Responsabilul bisericii noastre nu a reuşit să iasă din casă şi nici vreunul din preoţi nu a făcut-o. Conflictele erau constante şi numeroase. Mii de oameni înarmaţi trăgeau focuri de armă peste tot urmându-şi motivele lor şi singurul lor obiectiv: acela de a omorî.

Eu, Andre şi câţiva alţi preoţi, am reuşit să ajungem la biserică prin mijlocul ploii de gloanţe. Încercam să mă concentrez la ceea ce aveam de făcut, m-am refugiat în birou pentru a lucra şi speram ca focurile de armă să înceteze. Pe stradă era plin de trupuri neînsufleţite.

Deodată, o bubuitură a cutremurat totul în jur. Ne-am aruncat la pământ şi am rămas acolo preţ de o jumătate de oră, până ce zgomotele au mai început să se diminuieze. episcopul ne-a sunat şi ne-a spus că trebuie să mergem acasă. Am închis rapid totul şi am fugit în grabă spre casă. Trebuia să ţinem mîinile ridicate pentru a arăta că nu suntem înarmaţi. Străzile erau pustii şi mai plini ca la venire, de cadavre. Am reuşit însă să ajungem acasă. În noaptea aceea, nimeni nu a putut să doarmă pentru că bubuiturile erau terifiante.

Vineri – 1 Aprilie

S-a luminat de ziuă şi împuşcăturile continuă. Suntem 12 cupluri în aceiaşi casă (12 preoţi şi soţiile lor) Suntem bine dar suntem îngrijoraţi pentru ceilalţi preoţi auxiliari, pentru episcop, lucrători şi membrii. Ce s-o întâmpla oare cu ei? Or fi bine? Am încercat să ne sunăm unii pe alţii, dar liniile telefonice au fost tăiate. Am început să ne rugăm împreună de dimineaţă, la prânz şi la ora 17:00, şi asta înafara rugăciunilor din 6 în 6 ore pe care le făceam datorită campaniei pentru Duhul Sfânt şi înafară de postul de 21 de zile al lui Daniel. Noaptea se lasă şi împuşcăturile tot nu se opresc. Bombele insistă să tot explodeze.

Sâmbătă – 2 Aprilie

Cum de dormit era aproape imposibil, ne-am aruncat privirea afară îndată ce a început să se crape de ziuă. Aveam puţină mâncare în casă şi aşa că ne-am hotărât să mergem în centru să cumpărăm de-ale gurii. Nu puteam să plecăm cu maşina pentru că cine era cu maşina pe stradă era imediat ameninţat cu arma să coboare din maşină şi apoi îşi vedea maşina confiscată de manifestanţi. Atunci am pornit perpedes. Distanţa era de 8 km. dus-întors. Împuşcăturile şi bombele nu se opreau. Deşi erau mai distante, nu încetau. Spre surprinderea noastră, ajunşi pe strada principală, am dat peste o mulţime de oameni care căutau acelaşi lucru ca şi noi: mâncare.

Era un haos. Puţine magazine mai erau deschise, iar cumpărătorii erau cu miile. Nici nu mai încăpea vorba să se mai respecte vre-o coadă. La Brutărie era multă ceartă pentru o pâine. La piaţă erau puţine persoane care vindeau şi aveau foarte puţină marfă pe care o vindeau la preţuri exorbitante, dar nu aveam de ales. Am cumpărat ce se găsea şi ce puteam cumpăra. Teama şi disperarea atinsese cote înalte în rândul persoanelor care făceau scandal şi se agresau pentru o pungă de orez. Mai mult decât atât, trebuia să ne întoarcem rapid acasă pentru că starea de asediu începea la miezul zilei. Ziua e pe sfârşite şi preoţii au căzut de comun acord să meargă la biserică a doua zi de dimineaţă.

Duminică – 3 Aprilie

Foarte de dimineaţă, episcopul ne-a sunat şi ne-a spus că trebuie să rămânem în casă pentru că el a vrut să iasă şi a fost obligat să se arunce la pământ, fiind ameninţat cu o armă la tâmplă, vreme de 20 de minute. Doar prin mâna lui Dumnezeu, l-au mai lăsat să se întoarcă acasă. A rămas totuşi aceea ameninţare ce nu ne lăsa să mergem la biserică.

Revoltaţi, ne-am pus cu toţii pe rugat pentru că era inadmisibil să fie duminică şi noi să nu putem merge la biserică. Câteva dintre bisericile noastre zonale au avut slujbe cu 10, 17 şi respectiv 30 de persoane care locuiau în apropierea bisericii şi s-au riscat să ajungă în Casa lui Dumnezeu. După-amiaza, ne-am reunit şi am căutat prezenţa lui Dumnezeu. El şi-a făcut simţită prezenţa. Pot să aud dulcea voce a Duhului Sfânt care ne mângâie, ne dă forţă, pace interioară şi o linişte pe care doar El o poate da. Chiar dacă se auzeau bubuiturile, eram siguri de protecţie. S-a lăsat noaptea şi ne-am pus în pat încercând să dormim.

Luni – 4 Aprilie

Ne-a trezit vestea tulburătoare prin care eram anunţaţi că o biserică a fost distrusă. Au furat totul mai puţin băncile. Poporul şi lucrătorii ne sună îngrijoraţi de soarta noastră, însă nu există electricitate iar telefoanele mobile încep să ni se descarce. Pe ţeavă, vine foarte puţină apă. Trebuie să economisim de asemenea gazul şi mâncarea. Nici nu ştim când va mai fi posibil să ieşim din casă. Este ora 4 după-amiaza şi o grămadă de elicoptere survolează zona foarte aproape de locuinţe. Ambasada Braziliei sună şi ne întreabă locul exact unde suntem spunându-ne să ne punem actele la loc sigur pentru că în caz de răpire să nu le pierdem. Clar că în inimile noastre am spus: „Este legat. În nici un caz.”

16:45 – suntem gata pentru rugăciunea de la ora 17:00 însă ceva ciudat ne atrage atenţia. Un elicopter aruncă ceva în aer la doar câţiva kilometrii de casa noastră şi odată cu impactul obiectului cu pământul, acesta explodează cutremurând totul. Alte elicoptere apar şi ele şi fac acelaşi lucru. Ne ducem cu toţii la bcătărie, ne întindem pe burtă şi începem să ne rugăm. Mi-e mai frică ca nicioadată. Închid ochii şi îmi mai rămâne doar să mă încred în Dumnezeu. Cea care bombardase era Franţa. Patru puncte fuseseră exterminate: casa preşedintelui, preşedenţia şi două câmpuri militare dintre care unul la numai 5 km de noi. Ne gândeam la poporul bisericii, la lucrători, la ceilalţi preoţi şi la auxiliarii care erau în biserici. „Dacă una din aceste bombe cade peste vre una din bisericile noastre? Ce o face episcopul?” Nu avemelectricitate nici reţea telefonică. Noaptea vine şi bubuiturile răsună în continuare. Un elicopter se prăbuşeşte: „Doamne, unde o fi căzut?”

Ne-am petrecut noaptea pe duşumeaua din bucătărie. Nu aveam cum să dormim în acele zgomote asurzitoare. Nu ştiam dacă vom fi şi noi atinşi sau nu. Întunericul era de groază.

Marţi – 5 Aprilie

Am adormit. Oboseala m-a frânt… Încă se aud bombe.

Toţi suntem fericiţi că trăim. Îl glorificăm pe Dumnezeu şi ne rugăm pentru ceilalţi fără a osteni. Întreaga zi ne-am petrecut-o în rugăciuni care deja nu mai sunt din 6 în 6 ore şi nici de 3 ori pe zi ci din oră în oră. Am încercat să facem ziua să treacă. Noi femeile, ne-am apucat să facem curăţenie prin casă, am citit din Biblie, am citit din alte cărţi, totul ca timpul să se scurgă. Mereu sperăm ca mâine, totul să se întoarcă la normal.

Miercuri – 6 Aprilie

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să dorm în această noapte. Ne-am hotărât să ieşim să cumpărăm cărbune pentru că gazul ni se putea termina în orice moment. Ajunşi în centru, situaţia era şi mai rea. Sunt mai puţine lucruri şi ceea ce este, e şi mai scump. Concluzie: jafurile începuseră. Puţinele supermarketuri pe care le mai aveam sunt complet goale şi distruse. Nu am cumpărat multe lucruri pentru că nu exista mai nimic şi cu banii pe care, înainte îi foloseam pentru mâncarea pe o lună, astăzi putem să cumpărăm doar pentru o săptămână. Ne-am întors sătui de mers, obosiţi să ne mai luptăm ca să reuşim să luăm ceva şi revoltaţi la văzul situaţiei prin care toată ţara trece.

După trei zile fără lumină, aceasta revine…Slavă lui Dumnezeu. Ne era teamă să nu se strice şi puţinele alimente pe care le aveam. Nu avem nici măcar apă îngheţată. Chiar dacă nu am fi fost în postul de 21 de zile, oricum, nu puteam să vedem ştirile şi nimic altceva pentru că unica televiziune existentă, a fost bombardată. A fost declarată însă o încetare a focului. E miezul zilei şi ne-am strâns să ne rugăm dar nu apucăm s-o facem că ne sună episcopul şi ne spune că oamenii înarmaţi au intrat în casa lui, i-au furat lucrurile şi maşina. L-am lăudat pe Dumnezeu pentru că cu câteva minute mai devreme, el a fost până la colţ încercând să cumpere ceva şi chiar atunci, au intrat în casa lui. Soţia lui şi fiica erau acasă, dar nu le-au făcut nici un rău.

Revolta noastră s-a accentuat. După-amiază am fost înştiinţaţi că sediul a fost lovit de două grenade ce au distrus o parte din zid şi o maşină a biserici ce era parcată acolo.  Încă o uşurare pentru că cele mai mult de 30 de persoane ce erau acolo printre care preoţi, soţii, auxiliari şi lucrători, au scăpat fără nici o zgârietură. Dumnezeu ne ascultase rugăciunile.

E ora 17:00 şi vom căuta prezenţa lui Dumnezeu. Vrem de asemenea să participăm şi la Sfânta Cină, chiar dacă este ceva improvizat şi o facem acasă. A fost o binecuvântare…ceva atât de tare ca în biserica primitivă. Duhul Sfânt era aici şi ne întărea dându-ne pace. Ne aminteam mereu de poporul nostru şi de lucrători şi îi ceream lui Dumnezeu să le dea aceiaşi pace şi siguranţă pe care ne-o dă şi nouă şisă aibă grijă de ei acolo unde sunt.

Joi – 7 Aprilie

Ziua este aparent liniştită. Starea de asediu este la miezul zilei şi toate persoanele aleargă să cumpere de mâncare. Sunt deschise şi farmaciile dar sunt cozi de sute de oameni şi este haos. Ne gândim câte persoane nu sunt rănite şi nu au parte de îngrijiri medicale. Nu au bani. Mă gândesc la spitale. O persoană cu probleme la inimă, cum suportă exploziile bombelor? Nu ştiu ce s-ar putea întâmpla. Numărul estimativ de decese, doar pentru această săptămână este de 1500 de morţi. Răniţii nici nu se pot număra. O săptămână să fi „prizonier” în casă este ceva… Îi mulţumim lui Dumnezeu că suntem în viaţă, avem de mâncare, apă şi lumină. Ştim că mulţi nu au parte de acestea.

Suntem mereu în rugăciune să nu lipsească nimic poporului şi lucrătorilor noştrii. Invaziile prin case au devenit ceva obişnuit. Violurile şi violenţele sunt constante dar suntem încrezători pentru că dacă Dumnezeu nu ne-ar „întări” adăpostul…

Vineri – 8 Aprilie

S-a luminat de ziuă şi nu se aud împuşcături chiar dacă, unii din preoţii ce au fost în centru, s-au întors şi spun că în apropierea casei noastre este plin de oameni înarmaţi. Luăm prânzul. Când mă duc să spăl vasele, începe teroarea pe strada noastră. Am rămas întinşi pe podeaua din bucătărie până la ora 3 după-amiaza în rugăciune. Atunci s-au încheiat bombardamentele şi împuşcăturile şi slavă lui Dumnezeu că suntem bine.

Sâmbătă – 9 Aprilie

De dimineaţă, pastorii au fost prin oraş şi ne-au spus că sunt 6 cadavre la colţul casei noastre, în urma conflictelor de ieri. La 4 km sunt mai mult de 5 baraje, unde persoanele şi maşinile (puţinii care riscă să plece cu maşinile) sunt asaltaţi. Ne-am reunit să ascultăm un mesaj al episcopului Macedo care ne-a întărit şi mai mult. Era puţin dificil să ascultăm mesajul pentru că trebuia ca Andre să-l traducă simultan pentru preoţii ce nu cunoşteau portugheza. Am făcut toate astea pe fundalul împuşcăturilor şi bombelor ce au început la ora 16:00. Am primit vestea că 3 cupluri de preoţi, care locuiau într-un alt cartier, au trebuit să-şi lase casa şi să fugă la biserică. Atunci, ne-am îndreptat rugăciunile în favoarea lor.

Noaptea a venit şi împuşcăturile nu se opresc. Suntem baricadaţi în casă şi ne rugăm să putem dormi în pace. Suntem revoltaţi că nu putem merge la biserică. Aveam să rămânem pentru a doua oară acasă într-o zi de duminică. Membrii ne-au sunat spunându-ne că nu au cum să vină la biserică de dimineaţă. Preoţii au riscat decizând să meargă cu toţii la o biserică care este cea mai aproape de cartierul nostru. (la 9 km distanţă) Urmau să meargă pe jos. Doar soţiile şi doi preoţi urmau să rămână acasă. În fine, aşa ne era planul.

Duminică – 10 Aprilie

Preoţii au fost la biserică şi s-au întors în pace. S-au oprit la câteva baraje. Problema este că atunci când aceştia văd că ei sunt misionari, se enervează pentru că spun că, creştinii se roagă contra lor. Preoţii au încercat să le spună că se roagă pentru pace şi doar atât, dar lor nu le-a prea plăcut răspunsul. Ne-am făcut astfel legitimaţii de voluntari pe Asociaţie (Centrul de Ajutor Spiritual) şi acum, acesta este documentul pe care îl prezentăm.

Am avut nişte slujbe în anumite biserici. Am fost foarte fericit când m-a sunat o lucrătoare şi mi-a spus că câţiva lucrători şi membrii, au fost să se roage în biserica ce ne-a fost distrusă. Chiar şi aşa, ei s-au rugat acolo. I-am spus că asta vrea Dumnezeu de la noi: să avem credinţă proprie şi independentă. Când avem Duhul Sfânt, nu depindem de preotul de la biserică, ci avem propria noastră credinţă pe care o urmăm. O tânără m-a sunat să-mi spună că ea este bine, dar, din nefericire, un lucrător care lucra alături de mine la Şcoala Biblică Infantilă (grupul de copii al bisericii), este dat dispărut. Eu cred că şi el este bine. Dumnezeu este Fidel.

Bubuiturile continuă. E ciudat, dar ne-am obişnuit cu ele. Deja nu ne mai sperie atât de mult. La 17:00 ne rugăm, cerem forţă de la Duhul Sfânt şi căutăm Prezenţa lui Dumnezeu care nu ne-a lipsit deloc. Sunt sigură că se va termina. Această siguranţă vine de la Duhul Sfânt. Plouă mult. Timpul îşi arată şi el indignarea. Am rămas fără lumină toată ziua dar acum şi-a revenit.

Mă rog ca mâine să putem ieşi din casă. Acum, elicoptere şi avioane, survolează îndeaproape zona. Doar puterea lui Dumnezeu ne păzeşte. Nu ştim niciodată când şi unde vor bombarda sau vor trage cu mitralierele. Ne bazăm doar pe ocrotirea lui Dumnezeu.

Până aici, Dumnezeu ne-a ajutat!

Avem ce mânca, apă şi lumină. Nu se mai aud bombe, însă ceea ce domneşte acum sunt invaziile în locuinţe şi din această cauză ne bazăm pe protecţia lui Dumnezeu şi doar atât. Doar El ne păzeşte.