Numele meu este Marcus. Eram un copil extrovertit, îmi plăcea mult să mă joc cu mingea, alergam după zmeu, am avut o copilărie normală ca orice alt copil.
Mama mea făcea tot ce putea ca să ne crească pe mine și cei trei frați ai mei. Deși eram un copil fericit, cu o familie bine structurată, am ajuns s-o iau pe căi greșite.
Făcându-mi prieteni implicați în traficul cu droguri, am început de timpuriu să frecventez discotecile până dimineața, căutând mereu să mă umplu cu ceva, dar nu știam ce era. Atunci mi s-a trezit interesul pentru droguri, pentru că băuturile pe care le consumam nu mă mai satisfăceau.
Din cauza acestor lucruri am ajuns chiar să fiu dat afară de la școală pentru acte de violență. Eu trebuia să-mi vărs pe ceva toată furia pe care o simțeam față de toți și de toate. Ca și cum aceste probleme nu ar fi fost de ajuns, eram urmărit de poliție în comunitatea unde locuiam.
Eu și un prieten am produs o bombă artizanală- care avea un zgomot asemănător grenadei. În acea zi am văzut că norocul nu era de partea mea. Bomba a explodat în mâna prietenului meu, atingându-i ochiul drept, consecința fiind pierderea totală a vederii. Chiar așa, nu ajunsesem în stadiul cel mai critic.
După accidentul meu, am mai suferit încă un an. Am fost mai violent, mai nervos, actele de vandalism erau mai intense.
Pare puțin? După aproape un an, am suferit alt accident. Am fost lovit și aruncat la 20 de metri distanță. Acel accident mi-a provocat mai multe complicații. O coastă perforată, traumatism cranian, pneumotorax și embolie pulmonară. Medicii nu mi-au mai dat mult de trăit din cauza consecințelor accidentului.
Dacă supraviețuiam, sechelele erau inevitabile din cauza cheagului de sânge care se formase. Dar pentru că Dumnezeu avea planuri în viața mea, o ambulanță a trecut pe acolo. Familia și prietenii mei mirați, strigau după ajutor. Am fost dus de grabă la spital unde am intrat în comă profundă aproape 2 săptămâni. Internarea mea a durat 1 lună, spre uimirea personalului medical. Cu problemele fizice care apăruseră, nici medicii nu mai credeau într-o ameliorare.
Aceasta a fost cea mai critică situație. Eram atât de hotărât să-mi schimb viața, că nu a fost nevoie să mă cheme cineva. NICI MĂCAR NU AM VRUT SĂ ȘTIU CE PIERDEAM. Atunci am cunoscut Centrul de Ajutor. Fără să știu ce era Duhul Sfânt, Îl doream mai mult decât tot. Nu aveam alt obiectiv decât acesta.
Mai târziu am cunoscut grupul Puterea Tinerilor (PTU), unde am întâlnit persoane care nu mă criticau, nici nu mă condamnau pentru ce am fost, ci erau mereu la dispoziție și cu mâna întinsă să mă ajute.
Furia pe care o aveam nu mai există. Ura pe care o alimentam în pieptul meu s-a transformat în iubire pentru suflete, pentru cei necăjiți. Am o bună relație cu familia mea. Azi pot să spun că sunt un bărbat al lui Dumnezeu și am descoperit că merită să trăiești, și în plus sunt schimbat și dispus să ajut alți oameni.
Episcopul Edir Macedo
Leave A Comment