Episcopul Edir Macedo

Mergând și reclamând…

Israel trecuse Marea Roșie și era în drum spre Țara Promisă. Dna Rebeca Kauffman, împreună cu cei trei fii, însoțea pe Dnul Benajmin Kauffman, urmând direcția lui Moise spre Canaan.

Dintr-o dată, a început să aibă un comportament plin de reclamații și murmurări, începând să se plângă de toate lucrurile.

“Eu nu mai accept această viață de pelerinaj prin deșert…”
“Mergem spre un loc pe care niciunul dintre noi nu îl cunoaștem, și nimeni nu a fost niciodată acolo…”
“Oare există cu adevărat această țară promisă?”
“De fiecare dată când norul se mișcă de deasupra Cortului, noi trebuie să demontăm totul, să facem bagajele și să continuăm călătoria… m-am săturat! Nu mai vreau această viață!”
“Data viitoare când norul arată o nouă direcție, eu nu voi mai pleca nicăieri…”

Cu un ton de voce niciodată folosit înainte, dna Rebeca a dat un ultimatum soțului:

“Dacă vei dori să continui, vei merge singur. Eu m-am săturat. M-am săturat să mă învârt în cerc. Dacă norul se mișcă din nou, eu și copiii vom rămâne aici!”

Dnul Kauffman credea că sunt efectele unui atac de nervi sau a unui moment de furie care imediat va trece, și a preferat să rămână în tăcere.

Nu a întârziat mult și norul s-a mișcat de deasupra Cortului. Vântul lui Dumnezeu a suflat, arătând o nouă direcție. Era momentul pentru a face din nou valizele și pentru a continua mersul.

Și atunci el a auzit țipătul dnei Rebeca:

“Eu nu merg! M-am săturat să fac și să desfac valize. M-am săturat și nu mai vreau nimic. Eu rămân aici!”

Toți au demontat corturile, au făcut bagajele și au continuat drumul spre Canaan. Părea o mare defilare. Persoane și familii întregi treceau prin fața uși cortului familei Kauffman.

Dnul Benjamin, atunci, a decis să sprijine decizia soției, și să rămână bucuroasă în aceea zi, rămânând lângă ea. Dna Rebeca a rămas foarte fericită pentru că soțul ei, pentru prima dată, a sprijinit-o în decizia ei.

Tot poporul lui Israel a continuat mersul și a dispărut în spetele reliefului topografic al deșertului, pe când familia Kauffman a rămas în același loc până seara.

Coloana de foc care îi încălzea și îi proteja de frigul intens al deșertului a plecat împreună cu Moise și cu poporul. De aceea, pe parcursul acelei nopți, Dnul și Dna Kauffman, îmbrățișați cu cei trei copii, au simțit un frig care le congelau și oasele. Era un frig atât de mare cum niciodată nu au simțit înainte.

A răsărit soarele și dna Rebeca a trimis pe fiul său cel mic să caute puțină apă care ieșea din Stâncă pentru a pregăti cafeaua. Băiatul a întârziat mai mult decât de obicei și s-a întors cu ulciorul gol, spunând: “Nu am reușit să găsesc apă.”

Dna Rebeca atunci, a trimit copilul mijlociu să meargă să ridică mană pentru micul dejun, dar băiatul s-a întors cu castronul gol. Nu mai era mană.

După, a trimis pe fiul său cel mare ca să aducă niște prepelițe. Ziua era pe terminate, și băiatul s-a întors foarte ars de soare, ca niciodată, și cu mâinile goale.

Fără protecția norului lui Dumnezeu, soarele a devenit insuportabil pentru toți. Singuri în deșert, familia Kauffman deja nu mai avea apă din Stâncă, nici mană, nici prepelițe.

Văzând fii arși de soarele din timpul zilei și teribilul frig de pe parcursul nopții, văzând că familia leșina de foame și de sete, dna Rebeca nu avea altceva decât tăcerea soțului, care punea mâna pe frunte și observa orizontul.

Dna Rebeca și toată familia Kauffman au trebuit să cedeze și să recunoască că într-adevăr nu există viață dacă ieșim de sub norul prezenței lui Dumnezeu.

Au demontat cortul orgoliului din inima lor.
Au făcut bagajele cu multă grabă și au alergat pentru a se adăposti din nou sub norul lui Dumnezeu.

Ca toți să învățăm cu această istorie legendară a familiei Kauffman, ca să rămânem mereu sub Norul Direcției lui Dumnezeu.

“Cât despre tine, du-te, până când va veni sfârşitul! Te vei odihni şi, la sfârşitul zilelor, te vei scula pentru a-ţi primi partea de moştenire.” Daniel 12.13

A colaborat: Episcopul Agnaldo Silva