Episcopul Edir Macedo

În așteptarea începerii slujbei, la Templu

Duminică, în timp ce așteptam începerea slujbei, la Templu, am scris despre acest moment al așteptării. Cum să aștept o oră sau două, „în duh de rugăciune”? Participând la turul Templului cu echipa Folha Universal (Foaia Universală), am observat că absolut totul are o semnificație. Nimic nu e acolo din întâmplare sau accidental. Totul are o simbolistică, deoarece acesta e limbajul Lui Dumnezeu, dintotdeauna. Aici, am realizat că trebuia să acord atenție absolut oricărui lucru, începând de la ora în care pășesc în Templu, ca să înțeleg ce vrea Dumnezeu să-mi vorbească.

Obișnuiesc să intru în Templu imediat ce se deschid porțile. Asta se întâmplă cu aproximativ două ore înainte de slujbă. Două ore fără telefon mobil sau tabletă, în tăcere, într-un loc slab luminat. Pentru mulți, asta e o tortură. Dacă nu ești atent, mintea-ți pleacă din Templu și se gândește, deja, la e-mail-uri, muncă, familie și la moartea vacii.

Stabiliți-vă în minte un lucru: sunteți în Templu. E șansa dumneavoastră să-L auziți pe Dumnezeu vorbind duhului dumneavoastră într-un mod intens, care poate să rezolve o mulțime de lucruri importante din interiorul dumneavoastră, dintr-o dată. O veți irosi? E o mare prostie să vii de departe și să nu beneficiezi de această oportunitate.

Stau în locul meu, rugându-mă, scriind, citind Biblia și vreo carte de-a noastră (chiar și la lumină slabă). Dacă priviți la ora care precede slujba ca la un moment de pregătire ca să vă întâlniți cu marea iubire a vieții dumneavoastră, cu cea mai mare Autoritate a Universului, vă asigur că nu veți simți somnul sau neliniștea, că nu sunteți cu gadget-urile dumneavoastră de companie.

Când sunteți dispus să-L ascultați pe Dumnezeu, El vorbește. În toate, El vorbește. E ca și cum v-ați petrece tot timpul primind SMS-uri de la Duhul Sfânt, asamblând puzzle-ul pe care l-ați adus cu dumneavoastră, de-afară. Eram obosită și, pe ecran, a apărut: ”…voi, dar, întăriţi-vă şi nu lăsaţi să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată” (2 Cronici 15.7) – și puterea mea a fost reînnoită imediat. A apărut un peisaj frumos, într-un loc care părea pustiu. Atunci, mi-am dat seama că Dumnezeu era, și El, acolo, în mijlocul pustietății, El știe acel loc. El știe locul unde sunt, situația care mă face să sufăr.

A apărut, de asemenea, o altă imagine, cu un copac care creștea singur, pe panta unui munte, împotriva tuturor probabilităților. Nu părea să fie mult pământ acolo. Copacul părea fragil, cu trunchiul lui îngust. Dar crește. Verde și ferm. Așa sunt eu, cu rădăcinile pe Stâncă. Căci Templul nu m-a lăsat niciodată să uit asta.

Eu sunt acel copac singuratic de pe munte. Sunt o picătură în acel val al mării. Sunt un bob de nisip de pe acea plajă, sunt una dintre frunzele acelui copac. Sunt iubită și prețuită de Cel care a făcut acele stânci, acei copaci, acele râuri. Aceste locuri, atât de mari pentru mine, sunt minuscule în fața Lui. Toate aceste stele și peisaje se pleacă în fața frumuseții și puterii Lui. În mijlocul gheții, în căldura deșertului, pe vânt, pe nori, în soare, în stele, în stânci… în toată natura vedem mâna Lui, slava Lui.

De la lucrurile cele mai mari, până la cel mai mic fir de nisip. Când l-a chemat pe Avraam, El a spus: ”Îţi voi face sămânţa ca pulberea pământului de mare; aşa că, dacă poate număra cineva pulberea pământului, şi sămânţa ta va putea să fie numărată” (Geneza 13.16) și a zis: ”… „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.” Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta” (Geneza 15.5).

Dumnezeu a făcut aceeași comparație, cu două lucruri complet diferite în ochii noștri: stelele sunt imense și praful e ceva minuscul. Dar Dumnezeu e cu mult superior față de tot ce există în acest univers, așa că, pentru El, aceste lucruri sunt echivalente. O stea e la fel de mică ca un bob de praf și un fir de praf e la fel de mare ca o stea. De aceea, este scris:

”Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie; dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57.15).

Dimensiunea și distanța nu-L limitează. Pentru Dumnezeu, ambele au aceeași dimensiune și importanță. De ce, atunci, Lui nu-i pasă de mine? El a ales să-I pese. A ales să ne facă părtași la slava Sa. Cel mai mic lucru pe care-l putem face e să-I întoarcem această alegere. Vom fi mereu îndatorați față de El. Nu-I putem da nimic, pentru că totul vine din mâinile Lui. Dar, El ne-a dat privilegiul să-L onorăm cu ce ne-a dat. Cu viața noastră, munca noastră, corpul nostru, alegerile noastre, banii noștri, timpul nostru. Cu tot ce noi numim „al nostru”, dar care vine de la El.

Am scris aceste lucruri, în timp ce aștept să înceapă slujba. Pentru că am ales să-L ascult, El vorbește cu mine, chiar înainte ca Episcopul să urce în Altar. Și continuă să vorbească, prin Cuvânt, muzică, rugăciuni și donații. Pacea acelor peisaje e, într-adevăr, înăuntrul meu. Candelabrele de pe pereți îmi amintesc că trebuie să mențin, întotdeauna, flacăra aprinsă. Chivotul din spatele vălului așteaptă momentul potrivit să fie văzut. Vălul rupt ne oferă acces la Mântuire.

Am vrut să îi trezesc pe cei care dorm. „Treziți-vă, dumneavoastră care dormiți, și Hristos vă va lumina”. Am vrut să fie luminați. Dacă decideți că excursia dumneavoastră la Templu va fi specială, veți beneficia de toate momentele șederii acolo. Dumnezeu e acolo. Și folosește chiar și momentele cele mai improbabile, să vorbească cu noi, atunci când suntem atenți la El. Problemele care erau în capul meu au fost atât de mici, în timp ce meditam la măreția Lui Dumnezeu, încât am înțeles ce aștepta El de la mine. Că nu voi părăsi niciodată Templul. Nu clădirea fizică, pentru că, la sfârșitul slujbei, va trebui să plec (chiar dacă nu pentru că așa vreau eu, cred că aș avea o problemă cu echipa de securitate, dacă aș insista să nu plec de acolo), ci atmosfera de teamă, respect și încredere. Și, cum eu sunt Templul Duhului Sfânt, privind la Templu, înțeleg cum ar trebui să fiu. Și, privind la Chivot, înțeleg unde trebuie să fie inima mea.

Când vălul s-a dat la o parte și a apărut Chivotul, era ca și cum s-ar fi deschis un portal. M-am pregătit și, de aceea, am putut să intru. La mijlocul slujbei, Episcopul a arătat imaginea universului … și, privind galaxiile, am realizat că meditația mea la măreția Lui Dumnezeu avea nevoie de un mic upgrade. De cineva pentru care praful și galaxiile sunt lucruri de aceeași dimensiune, care așteaptă, cu siguranță, ca eu să văd toate lucrurile din aceeași perspectivă. Data viitoare, când voi intra în Templu, mă voi gândi la acest privilegiu. Față de toate astea, sincer, smartphone-ul meu și-a pierdut toată importanța.