Episcopul Edir Macedo

Am fost jefuită!

Pe parcursul a 4 ani, am auzit de o construcție care va fi ridicată în regiunea Bras din Brazilia. I-am urmărit îndeaproape pe preoți, colaboratori, tineri și evangheliști, în timp ce lucrau, constant, ca să strângă fonduri, prin evenimente, campanii, bazare… totul, cu obiectivul să ajute la construirea Templului lui Solomon – care a început printr-un simplu act de credință – și, prin ascultare, am ajutat și eu în tot ce s-a făcut.

Sunt colaboratoare de 11 luni și sunt sinceră, atunci când recunosc că n-am înțeles spiritualitatea acestui Loc Sfânt. Am înțeles în urmă cu doar câteva luni, când am realizat o lucrare pentru facultate, în apropierea construcției, unde am văzut Templul aproape gata.

La vederea acelui loc, am rămas mută de uimire pentru câteva minute și, acolo, am avut o experiență cu Dumnezeu, care m-a întărit foarte mult. Din acea zi, am început să aștept ziua în care voi pune piciorul în acel loc atât de extraordinar, pentru că mă gândeam: „Dacă numai privind, am fost întărită, imaginează-ți ce se va întâmpla când voi intra!”.

Imaginația mea a mers mai departe de așteptarea acelei zile atât de dorite. A pus în mine gândul că n-ar fi corect să vreau ceva extraordinar de la Dumnezeu, dacă nu I-aș da și eu ceva extraordinar. Acestea au fost rugăciunile mele, pe parcursul zilelor, în care m-am rugat împreună cu episcopii și preoții, la miezul nopții, pe canalul 21.

Cu fiecare zi în care participam la rugăciuni, siguranța că Dumnezeu e cu mine a crescut foarte mult, pentru că I-am prezentat tot ce aveam Lui. Când a venit ziua de 19 iulie, m-am trezit devreme și am alergat la Centrul de Ajutor Spiritual, ca să vizionez transmisiunea primei zile a inaugurării și, încă o dată, Dumnezeul mi-a confirmat că va face ceva extraordinar pentru mine.

Miercuri (23), a fost ziua mea mult-așteptată. Nu știam ce se va întâmpla, știam numai că era ziua mea cu Dumnezeu. De aceea, am încercat să mă aranjez ca și cum m-aș căsători. Cu o zi înainte, mi-am pregătit uniforma cu multă grijă, am văzut machiajul pe care-l voi folosi, cum îmi voi face părul, totul.

De dimineață, m-am trezit în jurul orei 8, mi-am luat uniforma și m-am dus acasă la coafeză, ca să mă pregătească. Am vrut să fiu frumoasă pentru Dumnezeu. Când am fost pregătită în totalitate, am înregistrat momentul printr-o fotografie și am postat-o pe o rețea socială. Imediat, am primit un mesaj neașteptat: ”Te duci acolo ca să fii furată?”.

Asta m-a făcut să reflectez la următoarea întrebare: „Cum pot să fiu furată?”. Atunci, în minte mi s-a derulat filmul vieții și am văzut cum am fost jefuită.

Când m-am născut și aveam câteva zile de viață, am avut o meningită foarte gravă, care a adus-o pe mama la Centrul de Ajutor și, în semn de recunoștință, m-a învățat calea credinței, spunându-mi mereu cine m-a vindecat (Iisus).

Despărțită de la tatăl meu, mama era foarte dedicată muncii, pentru că vroia să-mi dea ce e mai bun, de aceea mi-am petrecut mare parte din copilărie acasă la bone. Într-una dintre casele bonelor, am asistat, de multe ori, la agresiunile fizice dintre bonă și soțul ei, care ajunsese să bea în fiecare zi.

Îmi amintesc că într-o zi, mama a ajuns foarte obosită de la serviciu și, ca de obicei, s-a dus acasă la bonă ca să mă caute, totuși, n-a reușit, pentru că soțul bonei o bătea atât de tare, încât văzând sângele, n-am ezitat și am început să plâng. Nu mai puteam să suport acea scenă. Aveam doar 5 ani.

Tot frecventând casa uneia dintre bone, am ajuns să devin victima pedofiliei. Am crescut cu un complex de inferioritate, m-am simțit vinovată pentru tot ce se întâmplase, pentru că nu aveam pe nimeni căruia să-i spun. Mi-era frică să vorbesc cu oamenii, mi-era rușine de ce vor crede despre mine. Mă simțeam exclusă de toți. La școală, colegii mei se adunau ca să facă glume pe seama mea.

Am petrecut ani întregi din viață purtând o vină care nu era a mea, dar am încercat să-mi duc viața cum am putut, fără să spun nimănui. Mama s-a mutat în alt oraș, așa că nu voi mai întâlni persoana care mi-a făcut atât de mult rău; poate voi putea să uit! Am stat o vreme într-un alt municipiu dar, din cauza accidentului vascular cerebral suferit de bunica mea, a trebuit să mă întorc în orașul meu. Au trecur 2 ani, când, la vârsta de 15 ani, l-am întâlnit pe pedofil, pentru că a ajuns să frecventeze casa mea. Am intrat în casă, disperată. Fără ca nimeni din familia mea să observe, am început să intru în depresie, pentru că îmi aminteam mereu ce se întâmplase. Mi-era frică.

Atunci, printr-o colaboratoare de la Centrul de Ajutor Spiritual, am găsit ajutor. Mă simțeam acceptată, pentru că în sfârșit, cineva îmi dădea atenția de care aveam nevoie. Ea a început să-mi țină companie și să-mi dea îndrumările necesare. De acolo a început procesul meu de eliberare, care a durat aproximativ 2 ani. Și chiar am fost furată, am fost furată din iad, pentru că n-aș fi scris niciodată aceste relatări, dacă n-aș fi avut Centrul de Ajutor, care să-mi întindă o mână de ajutor și să mă salveze.

Am avut întâlnirea mea cu Dumnezeu, n-am mai suferit niciodată din cauza traumelor, pentru că toate au fost șterse. E ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat cu mine. Am pace. Dumnezeu mi-a binecuvântat viața și știu că va face mult mai mult, pentru că asta a fost revelația pe care El mi-a arătat-o, când am pus piciorul în Templul lui Solomon, ca să particip la slujbă, la ora 18:

„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2.9).

Ah, ce zi! Ce minunăție poate să fie în acest Loc Sfânt. E de nedescris fiecare moment, fiecare detaliu… Sfințenia era tot ce aveam eu nevoie. Sunt reînnoită și am certitudinea că voi învinge. Dumnezeu a făcut, deja, ceva extraordinar în mine și va face mult mai mult!

Karen Salvador