Episcopul Edir Macedo

A 16-a zi a Postului Lui Iisus

Bună ziua, domnule episcop!

Vreau să împărtășesc cu dumneavoastră bucuria mea imensă.

Sunt colaboratoare de 15 ani. În ziua în care participanții la slujbele de la Centrul de Ajutor Spiritual au mers la Templul lui Solomon, pe 22 iulie 2014, am împlinit 16 ani de când fac Lucrarea Lui Dumnezeu.

Eram la Centrul de Ajutor, când am auzit o colaboratoare vorbind despre următoarea noapte de veghe, care a avut loc pe 20 iunie. Până atunci, nu eram interesată de asta. Mi-am pierdut interesul de a merge la orice noapte de veghe pentru colaboratori. N-am participat la niciuna dintre aceste nopți de veghe, care începuseră. Însă, ceva m-a făcut să vreau să cunosc mai multe despre ele. Așa că am căutat videoclipul în care dumneavoastră invitați oamenii la noaptea de veghe.

Nu mă simțeam deloc bine. Deloc. Nu-mi pierdusem frica de Dumnezeu și de lucrurile Lui, însă inima mea era plină de îndoieli. Erau atât de multe, încât atunci când Îl căutam pe El, nu mă puteam gândi decât la ele: „Oare Dumnezeu mai e cu mine? Oare mă mai aude?”. ”Oare, oare, oare…?”

Am vrut să pun capăt acelor îndoieli, însă în această încercare, au apărut noi îndoieli. A fost un coșmar pe care l-am trăit pentru o lungă perioadă de timp – 10 ani, mai mult sau mai puțin. Moralul meu era când ridicat, când la pământ. Acum aveam o credință mare, acum credința mea era mică.

Nu înțelegeam. Am fost întotdeauna atât de sinceră și am luptat ca să ajung cât mai sus, cu toate astea, când mă gândeam „acum e momentul”, totul începea să meargă, însă în jos.

ÎMI MERGEA VORBA CĂ TRĂIAM, DAR ERAM MOARTĂ! Moartă din cauza îndoielilor mele, gândurilor rele și ochilor răi. Nimeni n-a știut niciodată asta, însă Dumnezeu știa, eu știam și diavolul, care arunca asupra mea gândurile rele, știa și el ce adăposteam în mine, la urma urmei, erau semințele lui.

Acea chemare la noaptea de veghe, cu propunerea nașterii din nou, m-a făcut să văd că de asta aveam nevoie. Era ceea ce așteptam, după atâtea rugăciuni.

Ce era amuzant sau, poate, trist, era că toate nopțile de veghe aveau o propunere diferită, care duceau la același lucru: la reînnoirea și nașterea din nou, numai că PE MINE NU MĂ INTERESA asta. Răspunsul la toate rugăciunile și strigătele mele erau nopțile de veghe și slujbele care erau programate, dar PE MINE NU MĂ INTERESAU. Credeam că nu mai era nici o cale de urmat pentru mine. Chiar dacă eram în Lucrare și purtam uniforma de colaboratoare. Nu aveam încredere în mine însămi și în capacitatea mea.

În acea noapte, aveam o sete atât de mare, pe care am întreținut-o pentru aproape o lună, așteptând cu nerăbdare acea noapte.

Mi-am pregătit hainele albe în aceeași săptămână în care am aflat de noaptea de veghe, m-am rugat în fiecare zi, îmbrăcată cu ele, și am plecat de acasă cu un scop înăuntrul meu: Astăzi e ziua mea! Nu voi pleca de acolo la fel, nu accept asta!

Când ne-ați spus „Bună seara!”, pentru mine a fost ca și cum m-aș arunca într-un izvor de apă, după 40 de zile și 40 de nopți în pustie, în care am suferit de sete! Dar, nu era încă începutul nopții de veghe, trebuia să aștept încă puțin. „Ah! Trebuia să mai aștept!!” Acesta a fost gândul meu.

Când noaptea de veghe a început, mă uitam pe ecran, de parcă aș fi vrut să-l mănânc! Kkkkk. Nici nu clipeam. Nu vroiam să pierd nimic, nici măcar din cauza unei clipeli. Iar dumneavoastră m-ați hrănit, cu fiecare cuvânt, cu fiecare comparație a vieții noastre cu Templul, iar acum am un semn în viața mea că DUMNEZEU A LOCUIT ÎN ACEST LOC. Când ați spus asta, ochii mei s-au încărcat cu lacrimi. Cum am putut să ajung în acea situație? Pur și simplu, fiindcă nu mi-a păsat de ”templu”. Nu l-am curățat, nu am păstrat candelabrul aprins și nici nu mi-am umplut lampa cu ulei. Iar uleiul de pe capul meu, de atâta timp, s-a uscat. Câtă durere! Hainele mele, de la atâtea pete, nu se mai știa ce culoare au.

Însă acela era sfârșitul tuturor lucrurilor, eram hotărâtă să fac ceva în privința asta, de aceea am păstrat așteptarea înăuntrul meu.

Când ați terminat să mă hrăniți cu Cuvântul, a venit timpul să mă eliberez. Și așa am făcut. Am lăsat scris pe acea bucată de material ce m-a îndepărtat, într-o zi, de Dumnezeu și am plâns, am plâns atât de mult, încât nu am puteam să vorbesc. Duminică, ochii mei erau, încă, umflați. Lacrimile mele vor fi cuvintele mele. Și, au fost! Când m-am ridicat încet (nu pot să-mi amintesc, că ochii mei se umplu din nou, de lacrimi, dar de bucurie!), a fost pentru o nouă viață cu Dumnezeu. Din acea zi, mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să nu pierd niciodată ce am primit în acea dimineață! Sunt din nou cu templul pe ”picioarele” lui, curat, cu tămâia arsă, cu un candelabru aprins și cu lampa plină cu ulei. Trebuie să am cea mai mare grijă, să nu-mi vărs uleiul atât de prețios!

Și dragostea pentru suflete e ca dragostea mea pentru Domnul meu. Am început, deja, duminica, să am grijă de oile Domnului meu, la Centrul de Ajutor. Câți oameni suferinzi există în mijlocul poporului care frecventează Centrul de Ajutor!

Îmi cer scuze pentru mărimea scrisorii, dar am crezut că ar trebui să știți ce ați făcut pentru mine. Niciodată, dar niciodată, nu voi putea să vă mulțumesc, însă știu că, pentru dumneavoastră, cea mai mare mulțumire și recompensa e să știți că m-ați ajutat. Eram o oaie pierdută a Casei lui Israel. Un ban pierdut care a fost găsit de dumneavoastră și de Domnul meu Iisus.

Aș vrea să pot să vă îmbrățișez, ca pe un tată. Voi face asta mereu, când îmi voi aminti de dumneavoastră în rugăciunile mele.

Mulțumesc.

Patricia Bacellar – Rio de Janeiro.