„M-am născut înauntrul bisericii…pentru a fi mai clară…în Lucrarea lui Dumnezeu. Nu îmi lipsea nimic, aveam tot ce îmi doream. Nu aveam probleme şi mereau eram înconjurată de prieteni (copii celorlalţi pastori).
Când aveam aproape 10 ani, îmi doream foarte mult să devin lucrătoare; aşa că am intrat în grupul canditaţilor şi îl ascultam pe părinte când spunea că pentru a fi lucrători trebuie să servim. Nu înţelegeam nimic pentru că nu eram născută din Dumnezeu şi pentru a atrage atenţia părinţilor mei şi a părintelui care era responsabili de canditaţii care doreau să devină lucrători, începusem să fac lucrurile pe care nici unul din copii preoţilor nu le făcea: curăţam biserica, mergeam la evanghelizare, dar doar dădeam reviste(nu transmiteam credinţa pentru nimeni…eu însumi eram goală), tot ceea ce făceam era pentru a plăcea omului şi când vorbeam despre Dumnezeu repetam cuvintele pe care părinţii mei le spuneau la slujbe.
Timpul a trecut şi când aveam aproape 11 ani am mers în Israel. Acolo nu mai aveam prietenii alături de mine şi m-am simţit singură…
Problemele mele au început când aveam 12 ani. Eu mă vedeam ca o fetiţă bună, nu eram din lume, mergeam la biserică, nu minţeam, nu furam, nu omoram, dar aveam îndoieli despre Duhul Sfânt şi îmi era frică de demoni (dar nu le-am spus niciodată părinţilor).
În mintea mea, aparent, eram cu Dumnezeu şi în Biserică…Minciună! Eu îmi doream să cunosc lumea, vroiam să cunosc discotecile, vroiam să ştiu cum este să fii cu băieţi, eram curioasă chiar şi de droguri şi alcool, vroiam să cunosc lumea!
Seara, începea să-mi fie frică, mă simţeam singură fără prietenii mei, uneori mă închideam în cameră şi plângeam fără motiv (fără să ştie nimeni).
Toate felurile de gânduri murdare treceau prin mintea mea, iar când părinţii şi fratele meu dormeau aprindeam televizorul şi mă uitam la tot tipul de prostii (eram foarte curioasă despre tot şi toate).
Am început să fiu rebelă(când eram mai mică ascultam de părinţi), cu timpul am început să urăsc să fac ceea ce ei îmi spuneau. În faţa lor îi respectam, spuneam da la orice, dar pe la spate îi înjuram.
Să văd tot felul de prostii la televizor devenise un obicei, iar când mergeam la culcare mă simţeam grea(pentru că ştiam că făceam ceva greşit). Mă simţeam acuzată dar am continuat aşa câteva luni… Mici minciuni, neascultare, ascundeam lucruri de părinţi, începusem să-i invidiez pe cei care rămăseseră în Brazilia (chiar şi pentru micile lucruri începusem să urăsc). Niciodată nu am spus nimic nimănui… ce vor crede despre mine?
Într-o noapte nu reuşeam să dorm bine, era ca şi cum mă acuzau toţi demoni, mă simţeam grea şi tristă, simţeam o amărăciune atât de mare, dar atât de mare încât mă durea inima. Gânduri veneau cu miile(că Dumnezeu nu mă va putea ierta, că eram neliniştită), m-am decis să merg în camera părinţilor pentru a le cere o rugăciune, dar orgoliul era atât de mare, nu vroiam să afle nimeni că nu eram bine cu Dumnezeu, aşa că am început să mă plimb prin casă, până când am reuşit să-I cer ajutor lui Dumnezeu şi neliniştea a dispărut.
Începând din acea zi, am început să mă gândesc: „ Cum se poate? Eu mint, sunt rebelă, am gânduri rele, cealaltă noapte nu am reuşit să dorm bine. Asta înseamnă că nu am avut o întâlnire cu Dumnezeu! Sunt putredă pe dinauntru, trebuie să mă schimb!”
Am început să pun în practică tot ce ştiam, i-a cerut iertare lui Dumnezeu, dar încă mă simţeam grea, ceva mă acuza. A trebuit să vorbesc cu mama mea, să trec peste orgoliu şi peste teama pe care o aveam, pentru că nu ştiam ce va gândi despre mine. Nu a fost uşor, dar am vorbit cu ea, am vorbit cu tatăl meu şi i-am cerut să mă boteze chiar în acel moment ( am umplut cada cu apă şi acolo am murit cu adevărat, deja mă botezasem înainte, dar nu de adevăratelea).
Am făcut apoi o listă cu toate persoanele pe care le uram(le-am sunat pe fiecare în parte şi le-am cerut iertare), am început să mă forţez să ascult. Vorbind cu mama mea, i-am povestit că eram murdară, lucrurile pe care le gândeam şi le făceam; mai târziu în camera mea l-am căutat pe Dumnezeu şi acolo am avut o întâlnire cu El! Ce bucurie, L-am găsit pe Dumnezeul pe care părinţii mei Îl serveau. Acea imensă curiozitate de a cunoaşte lumea a dispărut, am început să urăsc toate acele lucruri şi să iubesc persoanele.
Nu a fost uşor, la liceu toţi mergeau la petreceri, fumau, iar unii chiar mă uram pentru că ştiau că sunt creştină. Dar eu numai vroiam să fiu ca ei, vroiam să-i salvez! Nu mă mai interesa ce gândeau despre mine, pentru că în sfârşit, eram liberă, nu mai trebuia să fiu plăcută celorlalţi pentru a mă simţi bine!
Lupta mea a continuat până am primit botezul cu Duhul Sfânt, a trebuit să pun în practică tot ce ştiam.
La 14 ani am fost lucrătoare în Nazaret, iar acum, da, am ce să le ofer persoanelor, eu Îl slujesc pe Dumnezeu; fac lucrurile în biserică, dar nu pentru ca alţii să mă aprobe ci pentru Dumnezeu. În fine, îl serveam pe Cineva pe care L-am cunoscut şi până astăzi Îi servesc.
Toţi ne naştem la fel, cu natura lumească, dar eu mă gândeam că fiind fiica unui episcop nu eram la fel ca ceilalţi, m-am înşelat, pentru că eram mai rău decât cei care nu veneau la biserică. Toţi au nevoie de o întâlnire cu Dumnezeu!”
Leave A Comment