Durerea și visul lui Dumnezeu
”În ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse” (Geneza 2.2)
Odihna Creatorului după ce Și-a sfârșit Lucrarea a fost întreruptă, imediat, de căderea ființei umane. Domnul Dumnezeu a început să sufere chiar înainte ca omul să culeagă roadele răzvrătirii. Toată suferința umană de pe Pământ a fost analogă suferinței infinit mai mare a lui Dumnezeu, în Ceruri.
Ce se întâmplă în momentul în care mama face un copil? De la primele îngrijiri și până la sfârșitul zilelor ei, copilul va fi mereu în inima ei – viața mamei nu va mai avea niciodată liniște. Asta s-a întâmplat cu Dumnezeu. Din momentul primului păcat, El n-a mai avut „liniște” în ceea ce privește rasa umană.
Se înșeală cine crede că Dumnezeu este imun la suferință. Cine apără această idee nu-L cunoaște.
Atunci când Iisus a spus: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu, de asemenea, lucrez” (Ioan 5:17). Asta înseamnă că El lucrează constant, nu ca să-Și plătească facturile, ci ca să salveze sufletele care sunt pe drumul spre iad.
Dumnezeu lucrează în fiecare slujitor bun și fidel ca să ajungă la oamenii disprețuiți, suferinzi, descurajați de viață, în special la cei care sunt pe punctul de a se sinucide. Lucrează în mod exhaustiv ca să-i convingă pe cei care trăiesc în zona de confort a mântuirii și cărora nu le pasă de cei pierduți. Da, Duhul lui Dumnezeu lucrează spunând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6.8).
De asemenea, Iisus a poruncit ucenicilor: ”Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16:15).
„… Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă… Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Luca 15.4-10)
Imaginați-vă: dacă este bucurie în cer atunci când un păcătos se pocăiește, ce se întâmplă atunci când un păcătos nu se pocăiește? Tristețe profundă, suferință și durere în cer din partea îngerilor și, în special, a Dumnezeului Celui Prea Înalt. Din nefericire, nu toți creștinii sau persoanele care spun că sunt ai lui Dumnezeu gândesc așa.
Într-o zi frumoasă, în drum spre locul de muncă, mă gândeam la proiectele mele personale. Visam să fac bani și să trăiesc o viață liniștită. Dintr-o dată, din senin, am auzit o voce puternică și suavă care spunea: la ce bun să câștigi lumea și să-ți pierzi sufletul? Imediat, convins de acea avertizare, am început să am grijă de mântuirea sufletului meu. Mi-am dat seama că oricât de semnificativ ar fi succesul meu familial, profesional și în sănătate, într-o zi voi muri și totul se va sfârși. Dar sufletul meu unde va merge? Ideea iadului a început să mă neliniștească zi și noapte, fără încetare.
Dumnezeu suferă, da. Iar durerea Sa e infinit mai mare decât a noastră. El știe bine unde au mers sufletele celor mai mulți oameni, le-a văzut și le-a auzit strigătele chinuitoare din iad. Dumnezeu e conștient că cea mai mare parte dintre cele peste șapte miliarde sufletele, mai devreme sau mai târziu, va merge acolo.
Gândiți-vă: care este sentimentul Lui față de aceste fapte? Ce ați făcut ca să salvați cel puțin un suflet din iad?
Visul lui Dumnezeu
De la căderea ființei umane, cel mai mare vis al Creatorului a fost s-o salveze.
De la Geneza la Apocalipsa, am văzut efortul enorm al lui Dumnezeu de a-Și împlini Planul de Mântuire. Cu siguranță, până când toate cuvintele profetice din Apocalipsa se vor împlini, prioritatea Divină va fi salvarea sufletelor.
De aceea, Dumnezeu a creat națiunea lui Israel și a făcut ca fiul Său să ajungă la noi. El a realizat Lucrarea Mântuirii, a stabilit Împărăția lui Dumnezeu – Biserica Lui – și L-a trimis pe Duhul Sfânt, astfel încât, prin slujitorii Săi, să fie salvați cei care cred în Mesajul Său.
Asta arată că Mintea Divină a fost ocupată cu sufletele pierdute.
Deixe o seu comentário