Duhul înşelător

Multe persoane spun că au fost botezate cu Duhul Sfânt, dar cum se poate verifica dacă într-adevăr au fost botezate cu Duhul Sfânt?

Eu pot să scriu despre acest subiect pentru că mi s-a întâmplat şi mie să zic că am fost botezată cu Duhul Sfânt, şi totuşi, s-a dovedit că nu eram.

Ştiţi cine eram eu?

Eu nu eram destul de sinceră cu mine. Eu nu cântăream ceea ce sunt ci ceea ce vroiam să am. În acest moment în care eram înşelată, plângeam într-una la slujbele de căutare a Duhului Sfânt. Fondurile muzicale mă făceau să îmi exprim durerile sufletului. Eu eram invidioasă pe ceea ce lumea oferea; pe ceea ce eu nu aveam. Eu nu aveam prieteni deoarece nu aveam un comportament urât (nu vorbeam prostii, nu aveam anturaje proaste şi nici iubit…etc). Aveam o conştiinţă adevărată, însă vroiam mai degrabă să îmi satisfac capriciile personale şi ascunse, decât să fiu ceea ce eu ziceam că am.

Mă camuflam în propria mea aparenţă. Făceam pe proasta, dar ştiam perfect ce am de făcut. Nu mă schimbam pentru că nu credeam că sunt pe un drum greşit. Credeam că am tot dreptul asupra anumitor lucruri. Eram foarte încrezătoare asupra faptului că eu eram extrem de bună şi nu aveam cum să comit greşeli sau nebunii la fel ca această lume.

Asta îmi aducea o anumită siguranţă ce mă făcea să cred că sunt botezată, chiar dacă eram continuu nefericită. Nimeni nu observa asta pentru că aveam o fire foarte glumeaţă, râdeam şi trăiam în aceea lume ce era doar a mea.

Mă înşelam pe mine însămi spunând că sacrific pentru Dumnezeu necomiţând acele erori fatale despre care eu ştiam că sunt foarte urâte, însă, pe de altă parte, eu păstram ascunse înauntrul meu, greşeli putrede. Această latură ascunsîă a mea pe care nimeni n-a cunoscut-o era plină de ascunzişuri şi de secrete ferecate. Eram lacomă de lucrurile acestei lumi şi nerăbdătoare faţă de tot ceea ce apărea nou pentru mine.

Chiar dacă nu practicam greşelile acestei lumi, eu le doream şi eram nerăbdătoare să le fac.

De ce asta? De ce lumea străluceşte întotdeauna  mai tare pentru adolescenţi? Pentru că înauntr-ul meu exista un gol pe care eu credeam că trebuie să îl umplu cu un iubit, cu ieşiri şi cu baierame.

Eu eram o săracă. Nu reuşeam să captez fericirea care locuia în căminul meu – în părinţii mei. Nu mă puteam bucura de cât de bine e să ai un cămin. Nu mă bucuram de independenţa pe care o au cei ce Îi slujesc lui Dumnezeu şi nici nu o vedeam.

Eu eram lacomă, extrem de lacomă privitor la lumea de afară.

Prieteni, iubit, aparenţă, succes. Totul ca să suplineze golul pe care îl simţeam.

Nimeni nu-mi ştia drama. Nici chiar cea mai bună prietenă a mea – sora mea. Eu ascundeam şi ea făcea la fel. Orgoliul nostru nu lăsa să se vadă putreziciunea care locuia înauntrul nostru.

Eram constant la biserică, îmi plăcea să merg la biserică, însă a venit o vreme când tot acel interes a fost eclipsat de strălucirea pe care lumea mi-o arăta. Vinerea era cea mai oribilă zi. Ştiţi de ce? Pentru că strălucirea acestei lumi era umbrită.

Povestea mea a fost tristă. Problema vieţii mele nu a fost botul de iepure cu care m-am născut şi malformaţiile pe care le aveam ci golul din mine.

Până când, într-o zi…s-a ivit ocazia să plec din acea şcoală şi să mă întorc în Brazilia.