Credinţă imatură

Aţi văzut vreodată doi copii care se ceartă? Măsura de puritate şi inocenţă sunt atât de accentuate încât atrag şi distrează orice adult.

Pe de altă parte, însă, atitudinile dvs. nu sunt întotdeauna sănătoase. Sunt momente în care vă este greu să vă controlaţi impulsurile, mai ales atunci când doriţi lucruri ieşite din tipar.

Înaintea unei astfel de situaţii, mulţi oameni se transformă în oameni prost crescuţi şi câteodată,  devin chiar incontrolabili.

Toate astea din cauză că emoţiie lor sunt aproape să le iasă prin piele. Nu se gândesc şi nu se tem de consecinţe…ei nu au noţiunea pericolului şi nimic altceva de genul aesta.

Aşa se comportă cei ce au o credinţă imatură. Ei cred că Tăticuţul din Cer trebuie să le răspundă cererilor lor, chiar în acel moment în care ei se roagă şi asta nemaiţinând cont de voinţa Lui.

O astfel de copilărie spirituală, ar putea fi înţeleasă chiar, dacă nu ar fi existat în asta, aşa cum se întâmplă adesea, o lepădare de credinţă. Se comportă ca şi când Dumnezeu ar depinde de ei.

Alţii, ani de-a rândul tot au depus „eforturi” ca să construiască adevărate castele de probleme, iar atunci când au acces la credinţă, vor să o folosească ca pe o baghetă magică pentru ca problemele lor să se rezolve peste noapte.

În afară de aceştia, mai sunt şi cei a cărăr credinţă nu se dezvoltă din cauza geloziilor şi disputelor interioare ce au loc în însăşi caracterul lor. Pentru astfel de creştini, apostolul Pavel a spus:

„Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Hristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferi, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Corinteni 3:1-3)