Episcopul Edir Macedo

Cum a luat fiinţă CdAS

Credinţa, revolta şi sacrificiul sunt esenţa vieţii cu Dumnezeu. Credinţa ne aminteşte de profetul Habacuc şi de epoca lui în care Ierusalimul era înconjurat de oştile lui Nebucadneţar, iar distrugerea era iminentă. Cartea lui are doar trei capitole şi începe cu întrebarea: „De ce?”

Şi care dintre noi nu s-a întrebat măcar odată în viaţă, de ce? De ce se nasc copii cu malformaţii? De ce fulgerul trăsneşte casa unui sărac? De ce un glonţ rătăcit într-o regiune sărăcăcioasă omoară un copil inocent?

De ce?

Şi Habacuc în reflexiile dinauntrul inimii sale, a inventat o frază frumoasă şi uimitoare care putea veni numai de la Dumnezeu:

“Cel neprihănit va trăi prin credinţă”. (Romani 1:17)

Dar asta nu se întâmpla.

Într-o lume nedreaptă şi cu atâtea inegalităţi , doar credinţa este capabilă să ne dea o garanţie a vieţii. Fără aceasta suntem tulburaţi de îndoieli şi temeri, suntem ezitanţi, suntem o sare fără gust, un nor fără ploaie ce rătăceşte pe cer; un val al mării luat de vânt; un mort viu.

În mod normal, credinţa provoacă o revoltă contra toate aceste lucruri şi construieşte împreună cu sacrificiul, victoria totală. Această cale strâmtă şi îngustă a fost înfăţişată de către Dumnezeu întru apariţia Bisericii Universale.

Episcopul Edir Macedo, tânăr fiind, frecventa o biserică evanghelică din Zona Sul, de aproape 10 ani. Dorinţa sa era aceea de a propovădui, dar liderii bisericii nu vedeau în el nici o virtute sau talent, nimic care să le atragă atenţia. Nici măcar nu a avut oportunitatea de a fi lucrător. Zece ani nu sunt zece zile. Unul rennţase, altul se dezanimase, dar nu şi el. Motivul tăriei lui era credinţa

Odată, în timp ce luam prânzul în casa bunicii mele, a venit şi el. Permiteţi-mi acum să retrag exprimarea protocolară pentru a istorisii o mică amintire, o onorabilă menţiune asupra acestei femei extraordinare. Ea este un neuitat exemplu de renunţare, dedicaţie şi iubire.

Episcopul venise să ne anunţe că îşi dăduse demisia pentru a putea propovădui evanghelia. El era deja căsătorit, avea o fică şi soţia lui era gravidă cu al doilea copil. Era o atitudine de credinţă extremă pentru unul căruia nu i se dădea crezare de către nimeni. Deasemenea pentru o familie modestă ca cea a noastră, un loc de muncă public cum avea el, reprezenta garanţia unei vieţi fără grija rămânerii în şomaj. Ea îl pondera numai zicând: “Nu amâna plătirea statului în vederea pensiei”

Când asist la această isterie oribilă de insulte plictisitoare de ură nevrotică, la această persecuţie cruntă, la acest potop de injurii, defăimări contra episcopului şi a bisericii, iar ei sunt capabili să publice cu cea mai eronată convingere cea mai mare înşelătorie, teza translocată cum că el ar fi descoperit o formulă prin care îi exploatează pe săraci…, gem cu profundă amărăciune. Cu siguranţă că ei nu cunosc Biserica Universală, nici cine suntem şi de unde venim.

Poate că în vreuna dintre bisericile noastre din Brazilia, Africa, Europa, Asia, sau de oriunde din lume, cineva într-o zi a reuşit să pună un sacrificiu ca al lui însă mai mare nu. El a dat tot ce avea: propiul loc de muncă şi asta fără a avea nici cea mai mică garanţie sau speranţă ci doar prin credinţă.

După o lună, i se năştea cea de a doua fiică şi a fost la spitalul Iaserj de dimineaţă. Fetiţa sa născut cu gură de lup, iar bebeluşii cu o asemenea malformaţie sunt slabi, au cearcăne, au chipul deformat, o rană deschisă la gură, nu au o parte din buze şi au o deschizătură în cerul gurii care face imposibilă alăptarea pentru că ei nu pot suge, se îneacă şi suferă mult. Au fost zile, luni şi ani ai unei suferinţe atroce.

Pe drumul înapoi de la piaţa “Cruz Vermelha” şi până la “Largo e Gloria”, pe drumul dealungul străzii “Riachuelo”, fiecare persoană era câte o lacrimă. La fel ca şi Habacuc, eu întrebam: “De ce?”

De ce un om sărac care este zeciuitor fidel, în momentul apogeu al existenţei sale, când a lăsat locul de muncă, suportul său financiar, a lăsat de a-şi câştiga pâinea pentru a propovădui Cuvântul, este răsplătit cu o pedeapsă şi încă cu una din cele mai grele, pentru că nu ştiu dacă există durere mai mare decât a unui părinte care merge la maternitatea unui spital, doar să vadă, să constate că fica lui este unica bolnavă, afectată, fragilă şi care plânge de suferinţă, în timp ce copiii celorlalţi sunt atât de frumoşi.

Şi la fel ca întotdeauna, în momentele grele, familia mea s-a reunit în casa bunicii mele. Seara a venit şi el. Aşa cum era de aşteptat era foarte trist, dar a zis două lucruri pe care le-am pus la inimă. Primul lucru a fost: “Îmi va plăcea mai mult de ea decât de cealaltă”

El se referea la cealaltă fică a sa care era foarte frumoasă. Nu cred că este posibil să-ţi placă mai mult de un fiu decât de altul, dar în această exprimare a lui exista o însemnătate profundă. Era mult mai mult decât un tată care încearcă să compenseze, să protejeze su să-şi verse durerea.

Mai târziu mi-am dat seama că esenţa acelor cuvinte urmau să se reflecte în apariţia şi în acţiuniile Bisericii Universale care este net dedicată să-l placă mai mult pe cel ce suferă, pe cel ce este amărât, care are lipsuri. Şi imediat apoi a început să caute sufletele pierdute prin intersecţii, barăci, şantiere, aziluri, în catacombele viciilor, în mizerie, droguri, în casele dărăpănate. Şi astfel sălile, grajdurile, cinematografele au început să se umple de bolnavi, săraci, şomeri, necăjiţi, posedaţi ce căutau o alinare şi o eliberare. Poporul care trăia în întuneric a văzut o mare lumină.

Al doilea lucru pe care l-a zis a fost acesta: “Eu nu-l voi urî pe Dumnezeu. Îl voi urî pe diavol. Chiar acum voi da năvală în infern pentru a scoate de acolo sufletele pierdute.”

În aceste vorbe,deja nu mai era un băiat oarecare, obscur şi anonim. Atunci se năştea un lider. Se năştea deasemenea un popor capabil să înfrunte cele mai mari provocări, persecuţiile cele mai dure şi virulente. De caracter şi putere şi care nu renunţă, nu se înghemuie şi nu fuge de luptă, nici nu se teme să sacrifice. Un popor cu privirea aţintită asupra promisiunilor Lui Dumnezeu şi care brăzdează orizonturile cu iluminarea destinului lor. Determinaţi, forjaţi şi sigilaţi în credinţa în Dumnezeu. Din această cauză, în momentele cele mai dificile, crude şi dure, cel neprihănit va trăi prin credinţa sa.

Biserica Universală nu a survenit deliberării unei adunări de oameni iluştrii, dintr-un consiliu fondator sau dintr-o fundaţie de notari. Nici vorbă de a fi subvenţionată, sponsorizată, susţinută din resursele guvernului sau de un milionar mărinimos. această biserică este pur şi simplu răspunsul fidel şi direct al unui Dumnezeu care răsplăteşte credinţa, revolta şi sacrificiul.

Fraza: “Eu nu Îl voi urî pe Dumnezeu. Eu îl voi urî pe diavol, indică revolta de credinţă. Dacă Îl ura pe Dumnezeu, asta ar fi însemnat rebeliune, iar rezultatul ar fi fost un ocean de eşecuri, un Himalaya de frustrări. Cei rebeli Îl învinovăţesc pe Dumnezeu pentru nenorocirile vieţii. Rebeliunea are forme distincte şi subtile de manifestare. Unii rebeli înfruntă poruncile provocându-L pe Dumnezeu cu păcatele şi crimele lor. Alţii manifestă o indiferenţă de gheaţă fiind distanţi de lucrurile Lui Dumnezeu, făcând din propria lor viaţă o imensă pierdere de timp şi o tristă istorie de mediocritate. Mai sunt deasemenea şi fariseii care sunt rebelii bisericii şi care cunosc Cuvântul, însă nu-l practică.

Avraam a fost revoltat când rătăcea în deşert aşteptând promisiunea care întârzia să se împlinească. Dar în tot acest timp, această revoltă nu a fost o rebeliune. Moise s-a revoltat în privinţa sclaviei poporului său la fel ca Iosua care s-a revoltat atunci când în ţara promisă a văzut uriaşi şi întărituri. Dar în atitudinea lor, nu s-a găsit rebeliune. David s-a revoltat contra insultelor lui Goliat. Iov, cel mai revoltat dintre toţi, în apogeul suferinţei sale şi-a blestemat ziua în care s-a născut dar nu a fost rebel. El continuă să fie dealungul timpului cel mai vehement exemplu cu privire la ce este în stare să îndure un om pentru credinţa sa. Şi prin sacrificiul lui Dumnezeu i-a înapoiat de zece ori mai mult.

Viaţa celui neprihănit nu este o viaţă de călugăr pe vârful unui munte, în sfinţenie absolută. Este o viaţă de credinţă, de lupte cotidiene în planul vieţii sale. Cu atuurile şi defectele lui, nedreptăţit şi persecutat, ca o oaie între lupi, de multe ori plânge dar ştie că va fi consolat, îi e sete şi foame de dreptate şi crede că va fi săturat. Oameni simpli şi smeriţi din tot sufletul. Ei pun mâna pe plug şi nu se uită înapoi, oricât i-ar costa sau oricât i-ar durea. Ei nu se fac mici şi nu sunt laşi. Sunt fii ai credinţei, ai revoltei şi ai sacrificiului.

Să fie clar. Dumnezeu vede prin ce ai trecut fiind persecutat, nedreptăţit, fiind un amărât sufocat. Dumnezeu Îţi vede faţa tristă de atâtea planuri eşuate, de atâtea nopţi nedormite. Dar ceea ce Dumnezeu trebuie să vadă este revolta din ochii tăi, voinţa ta de a lupta şi să fii binecuvântat. Credinţa vine din auzire dar acţiunea vine din revoltă. Fără luptă nu există victorie, fără fapte credinţa este moartă. E timpul să te revolţi, e timpul să pui credinţa în aplicare, să-ţi construieşti visele. Sau există Dumnezeu, sau nu există. E timpul să ne revoltăm, să ne utilizăm credinţa. E timpul ca Dumnezeu să vadă că tu nu eşti un laş.