Episcopul Edir Macedo

A XIV-a zi de post

Neprihănirea, Credinţa şi Iubirea II

„Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.” (Habacuc 2:4)

deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” (Romani 1:17)

Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci „cel neprihănit prin credinţă va trăi.” (Galateni 3:11)

Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă; dar, dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” (Evrei 10:38)

Aceste versete sfinte arată în mod clar şi categoric că neprihănirea lui Dumnezeu îşi are bazele în credinţă. Asta înseamnă că nu există iertare, mântuire şi nici împlinire a Promisiunilor lui Dumnezeu fără acţiunea credinţei sacrificiale. Nu există nimic fără aceasta.

Înaintea Legii lui Dumnezeu cu toţii au păcătuit, toţi au păcate şi cu toţi vor păcătui. Există o singură excepţie ce se aplică copiilor inocenţi ce încă nu au discernământul de a distinge ceea ce este bine şi ceea ce este rău.

„De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Romani 5:12)

Astfel spus, este imposibil să primeşti ceva de la Dumnezeu fără a manifesta credinţa practică. Asta este diferit faţă de legea oamenilor care cere dovezi convingătoarepentru a-l dezvinovăţi pe vinovat. Cu alte cuvinte, cu toţii sunt nevinovaţi până la proba contrarie. Dacă acuzarea este de asasinat, atunci trebuie să existe dovezi asupra faptului că acuzatul a înfăptuit crima; dacă a furat, trebuie să existe dovezi că a furat; dacă a încălcat vreo lege, trebuie să existe dovezi concrete asupra faptului că el a încălcat legea respectivă.

În Împărăţia lui Dumnezeu cu toţii sunt vinovaţi şi vor fi condamnaţi indiferent dacă au comis sau nu vreo greşeală. Natura adamică nu permite ca înaintea Dreptăţii lui Dumnezeu cineva să fie mântuit sau nevinovat.

„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)

Cum să anulăm păcatul uman înaintea Neprihănirii lui Dumnezeu? Cine poate fi avocatul păcătosului? Ce argumente se pot strânge pentru a i se dovedi nevinovăţia. Cu toţii păcătuiesc. Într-un fel sau altul, cu toţii păcătuiesc. Fie conştient sau nu…în gânduri, atitudini, cuvinte, gesturi sau sentimente. Cu toţii au păcătuit şi au cunoscut mila lui Dumnezeu.

Aici intră credinţa în Domnul Iisus Hristos…şi nu credinţa teoretică de tipul: „Eu cred în Dumnezeu” sau „Cred în Sfânta Treime” (afirmaţii verbale) Nu! De o mie de ori, nu este vorba de asta. Acest tip de credinţă nu funcţionează. Dacă ar fi funcţionat, lumea de creştin ar fi una minunată. Fiul lui Dumnezeu făcându-se om, a trăit ca un om. El a trebuit să se supună limitelor umane, să Îşi sacrifice trupul o viaţă întreagă şi să moară ca un nenorocit de păcătos fără să fi comis nici cea mai mică greşeală.

Virusul păcatului mamei Sale, nu L-a contaminat pentru că ADN-ul Celui Preaînalt a fost mai puternic. El a dat mântuire pentru toţi cei care cred şi sacrifică. Credinţa  şi iubirea Sa L-au făcut să sacrifice. În acelaşi fel şi noi, trebuie să ne manifestăm credinţa şi iubirea de sacrificiu faţă de El, pentru a putea avea mântuirea. În caz contrar, nu există mântuire.

Mesajul care spune că dacă persoana Îl acceptă pe Iisus ca Mântuitor este deja suficient pentru a obţine mântuirea nu are sens. El lărgeşte poarta care duce spre iad. De aceea observăm mulţi creştini care suferă posedaţi de demoni.